Stelele începeau să se stingă, cerul să se albăstrească, iar pe creasta dealului, buza discului solar se aşeza cutezător, preluând parcă ştafeta de la o lună ce se retrăgea în depoul văzduhului străveziu. În spatele blocului vechi, un cocoş cânta undeva aproape de tot, anunţând zorii dimineţii de vineri. Mai răspunse unul mai îndepărtat şi mai slab, apoi altul. Nelu se trezi primul. Deschise fereastra, privind dimineaţa scăldată în soare, vibraţia intensă a luminii. Aprinse o ţigară făcută din foiţe albe şi tutun, aduse din Italia. Se deschid şi alte ferestre. Începe viaţa să curgă ca ieri şi ca mâine. Nimic nu-i schimbat şi nimic nu-i nou.

MOTTO:

Astăzi stau şi mult mă mir

Fenomenului Zamfir.

Pe acord de nai şi clape

S-aud susurul de ape,

S-aud vântul cum mai bate,

Dorul pe unde străbate.

A plouat apăsat peste corturile frânte,

peste muchiile spânzurate prelinse pe bordură –

s-a adăpat cenuşa zile-ntregi şi s-a aerat

printre gratiile canalelor.

În zilele crizei generalizate, vorbirea, comunicarea şi-n general relaţiile noastre – unii cu alţii – sunt în mare suferinţă. Dispare etica dialogului cu componentele ei obligatorii: ascultarea în tăcere, reflexia, aproprierea celor auzite, formularea opiniilor personale – argumentate – şi stabilirea punctelor consensului.  S-a ajuns la un dezastru comunicaţional care se generalizează prin Show-urile televizate, formal moderate, din care sistematic rezultă vorbirea unora peste alţii, adică o gălăgie pe cât de inutilă, pe atât de dezagreabilă, semănând cu zgomotul gâştelor sau cu acela al maimuţelor urlătoare.

Doamne, dă-mi puterea ca să nu mai sufăr

Când în amintire mă găsesc copil,

Prima zi de şcoală, floarea mea de nufăr,

Clopoţel de suflet, regretatul tril.

Poet, prozator, traducător, ziarist, editor. Tânărul inginer a fost un îndrăgostit de istorie, de literatură şi cultură, pasionat de sportul minţii, şah. Personalitate a culturii dâmboviţene, a fost un ziarist de excepţie, de mare rigurozitate ştiinţifică şi exprimare în învelişul limbii române. Spirit nonconformist, exprimându-se într-un limbaj delicat, ferm dar deseori non violent a fost corect în comportamentul şi crezul său politic şi social, deşi prin structura interioară era înclinat spre meditaţie.

După studiile primare şi gimna­ziale urmează pe ce­le liceale  în Târgo­vişte la „Ion Heliade Rădulescu” şi „Ienă­chiţă Văcărescu” (1975). Absolvent al Institutului de Mine din Petroşani (1982). În perioada 1982-1989, profesor de specialitate la Liceul de Petrol Târgovişte. După 1990 se dedică activităţii din presă şi celei editoriale.

Debut publicistic în Dâmboviţa (1974). Colaborează la „Tribuna”, „Argeş”, „Astra”, „Ateneu”, „Orizont”, „Albina”, „Magazin istoric”, „Meridian expres”, „Dreptul la timp”, „Ateneu” (Vancouver, Canada), „Mioriţa noastră” (New-York, SUA). După 1990, redactor la „Dâmboviţa”, „Jurnal de Dâmboviţa” şi „Realitatea dâmbo­viţeană” (unde este redactor-şef şi direc­tor), „Legea lui Ţepeş”, „Jurnalul de Târgovişte”, „Ţeapa” „Semnal eveni­ment”, „Impact”. Editează publicaţiile „Kindia” şi „Ghidila Mit Grivn” (unica publicaţie de avangardă din judeţ). De asemenea a colaborat la Radio D şi primul post de televiziune din Târgovişte „Ruvacom”. În 2000 înfiinţează Editura Pildner & Pildner, pe care o conduce până la dispariţie, unde, împreună cu fiul său a editat numeroase titluri de cărţi ale unor oameni de cultură şi ştiinţă din ţară şi judeţ.

Debut editorial cu volumul de versuri „Iubirile mele” (2002), urmat de „Anotimpurile mele” (2004). Îngrijeşte în colaborare ediţii ale unor scriitori târgovişteni: Ion Calboreanu, Ştefania Stâncă, Virgil Drăghiceanu, dar şi „Mitul Mitei” (despre Mite Kremnitz). Traduce din Rabindranath Tagore (împreună cu Monika Brosovszky-Boriga). Poezie  ancorată în sentimental, în existenţa cotidiană, este un remember al iubirii pornind de la „ABC-ul” ei, amintindu-şi „Prima zi de şcoală, floarea mea de nufăr / Clopoţel de suflet, regretatul tril”, continuând cu o serie de nume care i-au marcat viaţa şi până la privirea „ca o rază blândă”, unde „vrând să-ţi dau de veste, / viaţa pentru mine are înc-un sens, / Dacă e iubire-i, clar că totul este, / Toate le cuprinde sufletu-mi imens”.

Ion G. Vasiliu. Un autodidact de excepţie

Prozatorul, istoricul literar, eseistul, ziaristul, regizorul, mentorul şi animatorul cultural şi-a legat numele de spiritualitatea Târgoviştei, pe care a influenţat-o timp de mai multe decenii.

Se naşte pe meleaguri brăilene pe 13 martie 1910. Studii incom­plete în oraşul natal. Din tinereţe se lan­sea­ză în ziaristică debutând la redacţia cotidianului „Cuvân­tul” din Brăila, unde este mai întâi zeţar, apoi redactor. Rămâne de mic orfan de tată. Este prim redactor al revistei „Pământul” şi director al gazetei „Tribuna” (1928-1934) din Călăraşi. Aici se căsătoreşte cu Ecaterina Teodorescu, schimbându-şi numele din Vasile în Vasiliu. Se stabileşte, până la sfârşitul vieţii, în Târgovişte (1934). Va conduce ziarul „Ancheta” care apare de la 13 septembrie 1934 şi până la 11 octombrie 1946. Alături de articole de informaţie şi ştiri locale publică de asemenea poezii, proză, nuvele, povestiri ale unor scriitori români: Victor Eftimiu, Gala Galaction, George Coşbuc. Şt. O. Iosif, Ion Minulescu, Virgil Carianopol, Coca Farago, Vasile Militaru, cu unii legând trainice prietenii. Dintre scriitorii dâmboviţeni amintim pe Radu Cosmin, I.C. Vissarion, I.D. Pietrar, Ion Calboreanu, Matei Alexandrescu, Ştefania Stâncă. În 1943 debutează cu poezie, viitorul prozator Radu Petrescu. A fost unul din importantele ziare târgoviştene ale perioadei interbelice. De la primul număr arăta în articolul „papucii lui Nifon” că: „… noi credem tare puţin în istoria scrisă de oameni; credem însă profund în viitorul judeţului, care ne-a pus în mână pana visurilor lui sfâşiate, trăgând nădejde că: „legenda papucilor intră în putrefacţie. Dumnezeu s-o ierte”.

Prozator de profundă substanţă, incitant şi cu tramă românească inedită, Ion Mărculescu s-a hotărât să se deconspire şi ca poet. Şi, astfel, spre disperarea unor „prieteni” cu pretenţii de făuritori de „cuvinte potrivite” a adus pe lume volumul de versuri „Spovedania” – Editura Marcona, Târgovişte, 2013. De fapt, este vorba de spovedaniile lui Ion Mărculescu, un jurnal sui-generis, pentru că, ajuns la vârsta senectuţii, a simţit înăuntru-i o irepresibilă pornire, ca o revoltă, împotriva unei lumi dezaxte, dezabuzate, banală în care „tot pământul e plin de hoituri”. „Trebuie să trăim natural”, clamează poetul, dar „Urlă presa / Urlă ziarele / Toată lumea urlă / A fot prins un extraterestru (…) Îmi este milă de el / Mare foamete trebuie să fie / Pe-acolo de unde vine extraterestrul / Mare foamete / Altfel nu pleca amărâtul de acasă / Să moară aici / Printre străini / Mare foamete” („Îmi este milă de el” (N.B. Poetul face aici o trimitere la un prezent terestru, evident).

Camelia Iuliana Radu şi poezia confesivităţii sincere

Am în faţă, dăruite de autoare, Camelia Iuliana Radu, trei volume de versuri, elegante grafic, „Floare mică”, Editura Etiquette, Bucureşti, 2009, „Tangerine Tango”, Editura Singur, Târgovişte, 2012 şi volumul bilingv, română-engleză, „Oman”, Editura Karta-Graphic, Bucureşti, 2012, şi care mi-au produs un real frison de satisfacţie lirică. Şi, trebuie să recunosc că, de multă vreme n-am mai avut o astfel de trăire, de bucurie estetică, la lectura unor cărţi de poezie, şi am pretenţia să afirm că am o îndelungată aventură poetică – şi ca poet, şi ca cititor de stihuri – în stare să-mi îngăduie emiterea unor opinii. Elective şi afective.