seară

desigur o altă longitudine

probabil estică

de ce nu chiar vestică

diferită de longitudinea sudică

a privirii tale

nordice

Viaţa ne poartă adeseori cu gândul departe, alteori Destinul este cel care ne hotărăşte drumul, iar noi îl vom urma fără abatere, purtaţi de instinct, de sentimente. Întâmplarea pare să fie întotdeauna acel neprevăzut şi totuşi... Nimic nu este întâmplător! Sunt la mii de km (mile) distanţă de ceea ce consider casa mea. Am lăsat acolo doar o parte din mine, din amintiri şi trăiri, cealaltă parte mă însoţeşte fidelă pretutindeni, ca un  ecou menit să alcătuiască în continuare întregul fiinţei mele - atât de purtat pe valurile existenţei - o lotcă aparent fragilă, dar niciodată fără speranţă, mereu în căutarea asiduă a acelui veşnic far călăuzitor...

Crizanteme acoperite,

Cu picături mici de brumă,

Când redaţi naturii viaţa

Vremea rece vă sugrumă.

EDITURA GRANADA, BUCUREŞTI, 2010,  74 p.

„Pe lângă obrazul tău, mâinile mele / Ca nişte frunze foşnesc / De parcă o toamnă în plus, cu veştede gesturi / Îşi mângâie trupul mereu nelumesc” (p. 29).

Am început fulguraţia mea cu acest - madrigal - unde poeta Carmen Focşa tematizează starea ei sufletească şi starea de tranziţie spre altceva sperat, dar încă atât de aproape încât şi „ea" şi „toamna" devin inseparabile. Poezia e pentru autoare un leac eficient şi terapeutic, o cale a speranţei dacă nu, de-a dreptul a mântuirii, un domeniu privilegiat de delicateţi asumate.

....ma chérie, sais-tu quelque chose?

prends-moi, par les mains avec la bague incrustée

dans le tronc aux bourgeons de soif

et des cerles concentriques

de nous

...scumpa mea, ştii ceva

prinde-mi mâinile cu inelul încrustat

în trunchiul cu muguri de sete

şi cercuri concentrice

din noi

lumina din zilele fecunde

mă provoacă să desenez ochii şi buzele

sânii şi coapsele

mersului pe sârmă

din spectacolul vieţii

alături de ea

Redacţia revistei Climate literare, Târgovişte, 2010, 76 p.

„Timpului adunat în timp / nu-i ajunge o viaţă / să înţeleagă / de ce ne naştem şi murim / râsul deocheat mustăceşte / răstignit aştepţi învierea / nemuritor aştepţi moartea" (p.75)

Am descoperit o voce gravă înscrisă adânc în poemele lui Puiu V. Moiceanu, o voce autentică, mereu frământată, neliniştită, preocupată de problemele existenţei şi implicit ale creaţiei poetice, atent la seismele fiinţei căpătând tonalităţi din ce în ce mai profunde şi mai semnificative. O voce - cum spuneam - care stăruie ca un ecou în propriile avataruri lăuntrice.

Scriitoarea iubirilor premeditate cu condei cu peniţă de aur şi sânge de mac în cuvinte

Romanele pe care scriitoarea Maria Dobrin ni le-a oferit până în prezent, au ca temă predilectă dragostea în care personajul central este eterna femeie. Femeia simplă, modestă, în felul ei, preocupată în mod just, de gospodărie, de copii, de bărbatul pe care şi 1-a ales ca partener de viaţă. Debordantă, această formă de scriere este specifică prozatoarei noastre, căci, cu o totală ataşare, nu numai de subiect, ci şi de frazeologia densă, pe alocuri, lirică, îi acordă savoarea care se impune în acest caz. Prin toate acestea, scriitoarea Maria Dobrin, nu că se face cunoscută, dar scrie într-un mod elegant, încât să nu-şi plictisească cititorul, dar nici să se dezică de cele relatate.

O suită de întâmplări, psihologii, temperamente

Poemele semnate de Ioan Moldovan în volumul: Recapitulare, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, închid în ele trăirile unui suflet încercat de vămile existenţei, mărturisite în versuri de o cuceritoare expresivitate lirică. Ele trec drept alintare distilată la nivelul „spectacolului" diurn. O confesiune într-un dramatism al cărui combustie a substanţei comunicării rafinează moral-liric acomodarea cu ritmurile cotidianului. Aparent dezinvolte, pe un ton personal aproape patetic ce reclamă o reculegere care e deja o filtrare a sensibilului, poemele din această carte cuceresc printr-o sinceritate capabilă să fixeze atenţia precum un stil împins spre o conştiinţă a limitelor. „Azi n-am mai văzut ulii / Iarna noului mileniu are alte păsări în cap / Civilizaţia Egiptului nu-mi mai încălzeşte inima. / Ea e plină numai de cele ştiute. / Sunt obosit de piramide şi de faraoni / şi puţinii mei sclavi au început să-şi dea coate / să-i umfle râsul / NiIul, însă, o, Nilul / curge maiestuos printre degetele mele / îl gust şi adorm / Mă trezesc şi-l gust din nou / şi parcă-parcă mi se schimbă stilul" (p.86) Poemele lui loan Moldovan (născut la 20 martie 1952, în satul Mureşenii de Câmpie, comuna Sava (în prezent comuna Palatca) judeţul Cluj) se configurează coerent şi verosimil, actul selecţiei având semnificaţie de persuasivitate substanţială.