O suită de întâmplări, psihologii, temperamente

Poemele semnate de Ioan Moldovan în volumul: Recapitulare, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, închid în ele trăirile unui suflet încercat de vămile existenţei, mărturisite în versuri de o cuceritoare expresivitate lirică. Ele trec drept alintare distilată la nivelul „spectacolului" diurn. O confesiune într-un dramatism al cărui combustie a substanţei comunicării rafinează moral-liric acomodarea cu ritmurile cotidianului. Aparent dezinvolte, pe un ton personal aproape patetic ce reclamă o reculegere care e deja o filtrare a sensibilului, poemele din această carte cuceresc printr-o sinceritate capabilă să fixeze atenţia precum un stil împins spre o conştiinţă a limitelor. „Azi n-am mai văzut ulii / Iarna noului mileniu are alte păsări în cap / Civilizaţia Egiptului nu-mi mai încălzeşte inima. / Ea e plină numai de cele ştiute. / Sunt obosit de piramide şi de faraoni / şi puţinii mei sclavi au început să-şi dea coate / să-i umfle râsul / NiIul, însă, o, Nilul / curge maiestuos printre degetele mele / îl gust şi adorm / Mă trezesc şi-l gust din nou / şi parcă-parcă mi se schimbă stilul" (p.86) Poemele lui loan Moldovan (născut la 20 martie 1952, în satul Mureşenii de Câmpie, comuna Sava (în prezent comuna Palatca) judeţul Cluj) se configurează coerent şi verosimil, actul selecţiei având semnificaţie de persuasivitate substanţială.

Poeta florilor cu parfum de neuitat

Am ales să scriem despre poezia doamnei Liliana Borza-Dobronăuţeanu spunând de la început că, omul, în general, de-a lungul vieţii sale, nu a putut trăi în afara universului florilor. De aici, amintiri plăcute de răsfăţ, de dragoste necondiţionată pentru cei din jur, punând mărturie că nu există semen care la viaţa lui să nu fi oferit sau să fi primit cu ocazia unui eveniment anume măcar o floare, de care să nu-şi aducă aminte cu plăcere. Ca atare, florile sunt cele care leagă prietenii durabile şi fac lumea mai bună, şi, ca şi poezia, acestea au o mare dăruire în stabilirea relaţiilor cordiale dintre oamenii demni pentru pace şi iubire cu adevărat. Lucru demonstrat şi de poeta de faţă care prin volumul său de poezii, „Flori de telepatie", (2007), titlu incitant în aparenţă, în mare măsură, susţine spusele noastre de până acum.

EDITURA EX LIBRIS  UNIVERSALIS, BUCUREŞTI, 2011, 48 p, PREFAŢĂ - MARIUS CHELARU, TRADUCERE - IOANA TRICĂ

„Născut la Montpellier, în Franţa, Francois Szabo scrie şi în chineză, spaniolă şi rusă. Acesta este primul volum scris numai în limba fran­ceză. Concepţia sa despre viaţă, despre poezie, cunoştinţele despre celelalte culturi/literaturi, toate acestea se întrevăd în moduri şi în proporţii diverse în creaţiile sale” (Marius Chelaru).

EDITURA EUROGRAPH, CLUJ-NAPOCA, 2011, 48 p.

„în aceste culori / o curgere-ardere... / esenţe de glasuri, / petale de flori, / ramuri de tei, / picurate înfrângeri, / în simple idei... / şi gânduri / se spulberă / prin umerii goi, / ai clipei renaşterii, / veşniciei din noi... / şi visul e pasăre, / şi inimii-n doi / prin pleoape, / doar frunze / firide de ploi… „ (E un fluviu intens - p.28)

Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2011, 120 p.

„Am uitat să vă spun… / M-a alungat singurătatea din casă / pe un drum pustiu / fără întoarcere, / pe un drum cu flori pătate de vorbe a căror / înţelesuri vor rămâne semne pe obrazul dimineţii”. (p.55)

Cu timbru confesiv şi meditativ, cu înclinaţie monologară, poemele din acest volum - al şaptelea - mai mult epice decât lirice, având un aşa-zis laitmotiv obsesiv, provoacă de fapt, dialogul cu sine însuşi întru dorinţa de comunicare. Poetul Alexandru Ciocioi adună în textele sale, notaţii contemplative de o rară graţie semantică, întregind fizionomia unui poet autentic.

anotimp

cum pot să te separ

de cel ce mă apără în sarabanda vieţii

când cer cu insistenţă

să se oprească lumea

să pot coborî?

poate e doar ecoul

dar e atât de distorsionat

şi nu pot deosebi

lătratul unui câine de rasă

de cel al unei javre

în anotimpul lor

pe sfârşite

un lătrat.

Vali NIŢU

EDITURA PEREESSICIUS, BUCUREŞTI, 2008, PREFAŢĂ DE MARCEL CRIHANĂ

„Cred că am reţinut destule „argumente" prin care susţin faptul că Editura Perpessicius a fost întrutotul îndreptăţită să publice această nouă realizare scriitoricească a lui George Peagu şi să o considere, la rândul acesteia, o deplină reuşită” (Marcel Crihană).

George Peagu prin acest volum de cugetări, maxime şi aforisme pregă­teşte sau intuieşte calea spre a pune în Evidenţă Creaţia. Credinţa, cunoaşterea de sine, generozitatea, fericirea, suferinţa, iubirea, libertatea, literatura, poezia, etc., toate acestea sunt cuprinse cu ochii minţii într-un univers de cuget şi simţire topit în verbe pentru lumea de azi şi pentru lumea de mâine.

Anul acesta, 2010, am împodobit bradul de Crăciun în satul Buştenari (lângă Câmpina), localitate în care a locuit o vreme şi scriitorul Geo Bogza. Casa mamei soacre a devenit neâncăpătoare când ne-am revărsat, din două maşini prăpădite: cumnaţii ploieşteni, noi, bucureştenii şi progeniturile noastre. Tocmai am aprins lumânările şi am pus un CD cu colinde la leaptopul adus special în acest scop şi ascultând O ce veste mininată, mi-am amintit povestea Bradului de Crăciun, povestită  de Lenuş, pe reţeaua literară.

Rafinamente şi fineţuri spre o viziune vitalistă

Poet, prozator şi nu mai puţin critic literar, Gheorghe A. Stroia vine cu al doilea volum de - aprecieri critice - după debutul - în acest gen - cu cartea: Petale de cuvinte; Dincolo de vitralii, editura Armonii culturale, Adjud, 2011 în care se dovedeşte avid să descopere zone lirice şi epice neexplorate de alţii. Autorul practică o critică prin ocoluri concentrice, din ce în ce mai largi, sugerând comunicarea cu ajutorul unor imagini lucid construite, cu rafinament intelectual şi de ce nu, estetic, prin care încearcă şi adesea reuşeşte să ne releve - inefabilul - zonelor poetice ale confra­ţilor comentaţi, cum ar fi: Florina Zaharia, Constantin Severin, Viorela Codreanu Tiron, Monica Grosu etc.

Mi-e dor de Dumnezeu, acel Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin lumina zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acel păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii.