EDITURA EMINESCU, BUCUREŞTI, l50p.

POSTFAŢĂ DE VALERIU FILIMON

„Creaţia lui Nicolae Sineşti se realizează într-un limbaj simplu, lip­sit de „devieri" ornamentale sau figurative de ordin stilistic sau de construcţii retorice. De aceea nu putem sesiza vreo modificare de limbaj de la un volum la altul” (Valeriu Filimon).

Dacă am da crezare lui Hegel, şi nu avem niciun motiv să nu facem acest lucru, cum că: „liricul poetic îmbrăţişează generalul existenţi şi al stărilor ei", atunci am putea valida presupunerea lui Nicolae Sineşti prin care accedem la principiul particularizării şi al singuralizării realului.

„Se plânge/însuşi cerul:/stelele sunt arse!.../îşi bea pământul/apa din fântâni.../Un frig, singurătatea -/a intrat în oase/iar noaptea latră/peste oraşul cu câini./Trăiesc într-un poem/cu peţitorii:/cuvintele ce le-am trimis/spre tine!.../Am încremenit/pe roata morii, cum celor ce iubesc/li se cuvine” (p. 60)

Ce fel de, despre ce fel de real ne propune poetul Sineşti în aceste poeme unde putem afla prin câteva sintagme metaforice, aventura spirituală a asumării trăitului.

„Durerea trece/călcând apăsat,/sunt doar/o aducere-aminte!/Coborâtor păcat/în păcat.../Tremurul liniştei/nici nu se simte./Azi-noapte, şi de tine/şi de mine/am uitat;/în suflet, lumea/şi-a făcut sat” (p.68)

Discursul poetic al lui Nicolae Sineşti din - povara celor zece porunci se remarcă numai şi numai prin profunzimea semantică a expresiei. Prin urmare, în singuralitatea fiinţei receptată cu deplină gravitate, inovaţia stilistică apare în subsidiarul verbului hamletian - a fi - ca un lung şir al nuanţelor cu meditaţie cognitivă.

„Viaţa, am împărţit-o/cu tine-n ogradă;/în ogradă/le-am dat frunzele chipul meu de zăpadă!.../Acum, iarna are sufletul verde,/umbra mea/a intrat în oglindă.../Nu se mai vede!/Şi nici nu se crede!.../Până şi:/Inima/a început să mă vândă" (p.87)

Cuvântul aici este convertit în subtilitate, ludic şi inefabil precun la poeţii "fragmentarişti" ca Rene Char, Giuseppe Ungaretti sau Vasko Popa. Migăloasa artă de bijutier nu-i departe nici de aceeaşi artă care a lucrat cuvintele până la sublimare ideatică însuşi Nichita Stănescu. Autorul acestui - decalog - văzut ca pe o povară, des­face elementele în imagini şi nuanţe de imagini, le contemplă prin para-logica intrinsecă a cuvântului: parabolă, simbol şi concept.

„Dumnezeu/ne priveşte/din soare,/un infinit de raze coboară;/gândul bun-/o fiinţă-n mişcare.../destinul nostru -/soarelui povară./Şi totuşi,/marele foc nu se trece/cât în linişte,/neliniştea-i rece...”

Victor Sterom