Profund contemplativ, Alexandru Spătaru aşterne în timp şi cuvinte acea linişte interioară specifică astrelor din care izvorăsc sunete la simpla lor trecere unele pe lângă altele. Sunetele sunt semnul rostului şi-al întâmplării, iar cuvintele, necesara confesiune prin care poetul ia la cunoştinţă, pe sine însuşi luându-se, întru spunere către ceilalţi: „Cine a scornit ideea/că va cădea o stea/când am să plec/de-aici ?! Dacă aţi fi în stare/să le număraţi,/vi s-ar descoperi pe bolţi încă una, când am să mă întorc/acolo unde / dintotdeauna a fost/locul meu. Pentru o vreme/am căzut în lume. (Locul meu).

„Pe faţa cealaltă a clipei „volum apărut la Editura Vasilianna ’98, Iasi, în anul 2009 cu o prefaţi de Mircea Dinutz, se constituie într-o mărturie despre sinele confesiv, cel dintotdeauna plasat înaintea întamplării, anticipându-i rostul şi duratfi în rămânere. Poetul e un singuratic dedulcit la manifestările spiritului universal, al stării de sine a fiinţei, şi tocmai de aceea, întru ascultare şi dreaptă înţelegere, se impun retragerile din imediat: „Nu mi-ar ajuge/timpul tot,/s-adun toate necunoscutele: ca să le cercetez,/de mi s-ar da oricâte vieţi,/ar fi puţin. Dac-o minune/mi s-ar întâmpla,/şi-n toate aş pătrunde,/la ce mi-ar folosi/atâtea cunoscute? De m-aş învrednici/de o minune,/n-aş vrea decât să ştiu/să intru-n clipa de tandreţe,/clipa aceea unică,/şi s-o încui/pe dinăuntru. (Dorinţa).

Tot ce presupune starea şi vremelnicul, trece în cuvânt, care piatră se face, dacă el merită importanţa dintr-u adâncă înţelegere izvorândă, până la cântec, până la eternă adeverire: „ Ajung în lume când/destinul le deschide poarta. Au o vibraţie particulară/ce pune în mişcare/cel mai înţepenit repaus./Lasă o urmă încrustată-n piatră./Şi piatra le cuvântă. Iar dacă-s şlefuite cu migală/până la sângerarea gândurilor,/sunt potrivite cântecului. / Deştinul lor este/să-1 cânte. (Destin de cuvinte)

Autorul şi-a propus demersul poetic structurat pe trei coloane distincte: „Puterea din cuvinte", „Esenţa plus” şi „Pe faţa cealaltă a clipei".

Conchidem că registrul e aproximativ acelaşi, doar unghiul ideii, e cumva diferit. Dacă în primele două coloane poetul e „vedere dinspre întru”,: „Lumea se-nghesuie/să-1 vadă. El este/căutătorul cu vederea înăuntru./Nu are ochi/şi totusi/din mulţimea adunată/e singurul ce vede şi poate spune/cum arată lumea... (Vederea dinăuntru) acuzând priza lumii la rol si rost,: „De ce/se mai pune la-ndoială/că singura realitate/ce contează/sunt visele?! De înţeles/cei care visează/sau uită ce-au visat. Nefericiţii!/Nu au somn,/sau dorm degeaba (Singura realitate) cea de a treia coloană împacă meditaţia, gândirea aproape exclusiv filosofică, cu acel vag, mereu insinuându-se parfum al transcederii prin tinda metaforei cu fine rezonanţe blagiene: „Era izvorul de sub munte,/nu se asemăna cu/niciun alt izvor/şi se chema/ „La şipot". Blândă chemare,/neântrerupt şuvoi/de simetrii rotunde,/curgere lină,cristalină,/din nesfârşitul viu/născută. (La şipot)

Şi aici vorbim despre treceri pe-treceri, despre cum Alexandru Spătaru ştie să împace daturile utilizând simbolul şi parabola, dând sunet clipei în marele clopot al ne-morţii: „Eram numai noi,/departe de lume,/când m-a ajuns vremea de pe urmă. A rămas cu mine/corbul meu,/carnea să-mi păzească/până s-a făcut/ţărână. Putea s-o mănânce/şi n-ar fi murit/de foame. I-am ieşit în cale,/în duh,/să nu-i fie frică/singur la cumpănă. L-am reântâlnit/gata să-şi ia zborul./Avea o mantie/şi aripi albe, mari/strălucitoare. M-a păzit un înger..." (Corbul)

Din punctul de vedere al poetului Alexandru Spătaru, pe faţa cealaltă a clipei va aştepta mereu un adevăr ce trebuie rostit.

Alexandru Spătaru

PE FAŢA CEALALTĂ A CLIPEI

Editura Vasillanna_’98, Iaşi - 2009