Pentru ca în centrul fiinţei mele să se păstreze active elementele identitare, a fost necesară asumarea justei opinii despre mine însumi – opinie cristalizată în timp prin actul necesar al socializării cu semenii din jur în plan profesional, cultural, confesional etc. Intuitiv şi la îndemâna unui palier mai larg de cititori ai primei şi ai celei de-a doua părţi a cărţii acesteia, propria-mi integrare în privinţa profesiei a urmat îndeaproape modelul părinţilor, al unor învăţători şi profesori, colegi, prieteni şi cunoscuţi de la şcoală, de la  locul meu de muncă. Confesional, am urmat modelul preotului care m-a botezat, al duhovnicului, al naşului de botez şi al celui de cununie şi prin ei – modelul Domnului Iisus. Cultural, am căutat să înţeleg să-mi apropii după puteri şi să urmez modelul eminescian de exprimare intelectual-afectivă.

În copilărie, adolescenţă şi tinereţe am primit pe Mihai Eminescu în întreaga fiinţă prin intermediul doamnei educatoare Topor – venită din Basarabia – al învăţătorilor, al profesorilor mei de limba şi literatura română şi al profesorilor de muzică. Mai târziu, însă, am simţit ca pe o taină că poetul însuşi s-a apropiat de mine în termenii şi-n duhul credinţei ortodoxe. Acest lucru mi s-a-ntâmplat când simţeam în toată fiinţa mea atmosfera sărbătorească, edenică a ceremonialului de nuntă din “Călin. File din poveste” cu miresmele “văzduhului tămâiet” ca acela din sfintele biserici. De asemenea, când citeam în „Epigonii” despre „zilele de aur a scripturilor române”, înţelegeam că Eminescu ridica scrierile în limba română ale înaintaşilor săi la înaltul sfânt prestigiu de „scripturi” – purtătoare de Dumnezeu. Prin aceasta  spiritul poetului învăţa să-şi asume ca şi cei de dinaintea sa pe Iisus Hristos – Cuvântul – ca simbol veşnic al iubirii jertfelnice.

Am simţit că Mihai Eminescu a intrat în inima mea odată cu Mântuitorul. Descoperisem deja stratul religios care reprezenta adâncul fiinţei poetului, recunoscut şi afirmat de el însuşi în legătură cu naşterea genialităţii sale din cultura străveche a neamului, ca dintr-o „mare de amar”.

La Biblioteca Facultăţii de filozofie de la drept, având acces liber la raft, am văzut numele unui autor ce-mi amintea de cimitirul Bellu. Cartea pe cotorul căreia era scris acest nume avea coperţi de un albastru azuriu, purtând titlul „Immanuel Kant”. Tocmai citisem în ediţia Colorian prozele lui Mihai Eminescu între care „Geniu pustiu” şi „Sărmanul Dionis”. Stăruia în mintea mea demonstrarea tezei kantiene cu privire la cunoaşterea subiectivă: dacă priveşti degetul arătător cu un ochi îl vei vedea mai mic, iar cu ambii ochi – mai mare. Tâlcul acestei ciudăţenii era că nu putem şti care este adevărul despre ceea ce ne înconjoară. Memorabile sunt şi consemnările unor adevăruri despre sâmburele ghindei în ale cărui dimensiuni reduse încape stejarul sau despre picătura de ploaie şi de rouă în care este oglindit tot Universul. Găseam că substratul acestor consemnări relevă la scriitorul Mihai Eminescu prospeţimea disponibilităţilor lui intelectual afective de a se îmbogăţi spiritual şi cultural, uimindu-se, minunându-se în faţa marilor adevăruri şi taine ale lumii. Fostul meu coleg şi prieten din liceu George Isac, profesor de matematică, acum stabilit la Quebec în Canada şi itinerant la multe universităţi din Anglia, Franţa, Japonia, Venezuela, Argentina etc. etc., pe când era student în anul I la Universitatea Bucureşti, m-a însoţit deseori la plimbare duminica prin Cişmigiu şi pe unele străzi lăturalnice mai liniştite din capitală. Mi-a vorbit între altele despre suportul filozofic al matematicilor. Am reţinut, între altele, spectaculozitatea la scară cosmică a „corespondenţei biunivoce” pe care, ca dovadă că am înţeles-o, am ilustrat-o cu un citat din cartea lui Belu despre Immanuel Kant – referitor la cerul cu stele – sus şi la morala filozofului pe pământ. Acest adevăr este minunat prin aceea că virtuţile morale pământeşti iau de la stele modelul de statornicie prin faptul că între morală şi cer funcţionează ancestral o corespondenţă vie, ca urmare a puterii omului de a contempla cerul, putere pe care i-a dat-o Creatorul a-toate. Herbart, pedagogul junkerilor, fiind un pianist talentat, a imaginat în spirit kantian organizarea în lecţii a cunoştinţelor după modelul armoniei cereşti a notelor muzicale aşezate pe portativul unei piese melodice. Spiru Haret şi-a susţinut lucrarea de încheiere a studiilor universitare cu titlul original pe atunci în domeniul astronomiei – „Mecanica cerească”. Tot în anii studenţiei, profesorul George Călinescu ne vorbea despre muzica sferelor rezultată din mişcarea de veacuri, fără neregularităţi notabile a stelelor – aşa cum le prezintă astronomul român devenit ministru al educaţiei naţionale din anul 1911. Autorul cărţii despre „Viaţa lui Eminescu” ne spunea cu vocea lui original cântată – cu suişuri tenorale şi cu coborâşuri        baritonale – că, în condiţii de linişte absolută, noi, pământenii am putea auzi sunetele stelelor în armonie cu nesfârşitele lor reverberaţii asemănătoare cu acelea ale unei orgi colosale. Acest comentariu al profesorului meloman făcea trimiteri în subtext la discursul interpretativ al compozitoprului german J.S. Bach (îmi vin acum în minte „Ofrandele” pe care dirijorul Sigismund Toduţă le-a cântat cu studenţii săi la Cluj, folosind paisprezece piane aşezate probabil după aceeaşi regulă după care divinitatea a aşezat corpurile cereşti în spaţiul infinit). În cadrul ciclului de cursuri despre opera lui Mihai Eminescu ţinute în anul şcolar 1962-1963 la Universitatea din Bucureşti, analizând „Luceafărul”, profesorul George Călinescu a reliefat două remarci care s-au aşezat durabil în centrul cercului fiinţei mele. Una dintre ele se referă la faptul că Mihai Eminescu s-a distins în literatura română prin aceea că a ilustrat cu măiestrie în poemul său-sinteză apartenenţa christică a omului la spaţiul cosmic, fapt care i-a dat îndemn să se desprindă temerar de pământ. Antoine de Saint Exupery avea să menţioneze în perioada interbelică faptul că omul a ieşit din apă, a trăit pe pământ şi tinde să zboare. Românii Traian Vuia şi Aurel Vlaicu intraseră în legendă cu aparatele de zbor proiectate şi construite după patente proprii. Înainte de ei, Mihai Eminescu imaginase zborul interplanetar: „Porni Luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe,/Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesubt/ Deasupra cer de stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”. Profesorul a găsit cu cale în acest moment al analizei să constate deosebirea între     „praf” – ca ceva lipsit de formă şi „cristal” – ca o rocă ce se distinge printr-o organizare de tip geometric, cu unghiuri şi suprafeţe dispuse simetric. Corp ceresc – Luceafărul – este un cristal pe care pictorii îl înfăţişează ca pe o stea cu un anumit număr de vârfuri – formă simplificată cu alură de simbol. Aşa a reuşit George Călinescu în finalul expozeului să motiveze alegerea de către poet a titlului poemului său terminat cu şase ani înainte de a i se fi agravat starea de sănătate. Continuând raţionamentul călinescian, Prea Fericitul Miron Cristea, patriarh al Sfintei Biserici Ortodoxe Române în perioada interbelică, l-a numit pe Mihai Eminescu „Luceafărul poeziei româneşti”.

Într-adevăr, după Mihai Eminescu, în literatura română aveau să se scrie altfel operele beletristice. Îndeosebi creaţia lirică a „poetului nostru naţional” – cum îl numise George Călinescu – devenea un reper – chiar dacă performanţa expresivităţii imaginilor lui artistice a rămas până azi neatinsă. Tudor Arghezi recunoaşte splendoarea neegalată a scrisului eminescian. Într-o prefaţă la o ediţie populară – Biblioteca pentru toţi – a poeziilor lui Mihai Eminescu, autorul „Cuvintelor potrivite” îl numeşte pe divinul său înaintaş „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”, din a cărui viaţă s-a ales „un crucificat”. Toate aceste prestigioase aprecieri sunt adevărate şi-mi confirmă înţelegerea în cheie religioasă-ortodoxă a artei poetice eminesciene. Lecturile repetate ale poeziilor lui  Mihai Eminescu au făcut ca frumuseţea şi armonia edenică a expresiilor şi imaginilor artistice ale acestora să reverbereze în adâncul fiinţei mele, pregătindu-mă să primesc în inimă mulţimea adevărurilor Sfintelor Scripturi ale Bibliei şi ale învăţăturilor sfinţilor noştri părinţi. Cu modesta mea carte de versificări intitulată „Reverberaţii eminesciene” (antume şi postume) – lecturi şi înţelesuri transcrise în comentarii versificate – m-am învăţat să devin eu însumi mergând pe urmele poetului, rugându-mă împreună cu el şi lucrând, cu voia lui, după puterile mele asupra cuvintelor care au darul construirii atente a omului dinlăuntru pentru a-l face în stare să se facă mai bine înţeles şi să păcătuiască mai puţin în clipele în care este nevoit să se exteriorizeze. În mare parte aceasta ar fi şi esenţa exerciţiului moral prin credinţă al creştinului ortodox care înţelege să-L ia ca dreptar al vieţii lui pe Mântuitorul Iisus Hristos. Călăuze sunt Sfinţii din Sinaxar canonizaţi şi înscrişi în veşnicia calendarului creştin între care binemerită să fie şi marii eroi iubitori de Hristos – Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, urmând cu voia lui Dumnezeu să li se alăture şi Mihai Eminescu. Acestor eroi ai creştinătăţii ortodoxe române le-a dat Creatorul-a-toate sfinţitorul har din care izvorăşte nădejdea renaşterii spirituale şi a reînvierii noastre întru Hristos.

Ceea ce îi aseamănă pe sfinţi este înţelepciunea de a se fi gândit permanent la moarte, nelăsându-se biruiţi de ea. Ei au săvârşit întreaga lor lucrare ca pe una divină, cu iubire jertfelnică, privind la posteritate întocmai ca şi la cele veşnice.

Consolidat cu sfinţenia nedezminţită şi pilduitoare a dăruirii de sine, Mihai Eminescu – dăltuitorul inspirat al monumentului limbii române literare şi artistice, este punctul central al fiinţei noastre spirituale care va primi de la el an de an, la 15 ianuarie, acel impuls către desăvârşire ca oameni, ca cetaţeni credincioşi, vrednici de lucrări plăcute Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acesta vrem să fie răspunsul la smerita rugăciune pe care creştinii vorbitori de limbă română o adresează cu fierbinte credinţă către Dumnezeiasca Sfântă Treime. Întăreşte-ne, Doamne Iisuse să înălţăm ruga noastră spre lauda veşnicului şi atotputernicului Nume al Tău! Sunt bucuros că apărându-l pe Mihai Eminescu din centrul adânc al intimităţii mele, voi fi mereu în stare, în vremuri grele,    să-mi apăr propria identitate.

Prof. Petrea Ciupitu, 6 aprilie 2010