FULGURAŢII DE VICTOR STEROM

THEODOR RĂPAN

DANSUL INOROGULUI - EDITURA SEMNE, BUCUREŞTI, 2010, 106 p.

„Vede-mă, spre tine voi veni, Licornule, negreşit! Să-mi spui adevărul inimii tale şi taina ascunsă-n fior! Drag îmi e să-ţi vorbesc despre ierburi divine! Despre arlechini şi despre mohor! (p.16).

Aşezate în pagină pe orizontală, prozaizatele poeme din acest superb volum apărut în con­diţii occidentale, „împănat" cu ilustraţii compatibile textului de Aurora-Speranţa Cernitu vorbesc despre existenţa - Inorogului - care uneşte spontaneitatea cu bogăţia de conexiuni.

„Aproape este Clipa, sortirea nu contează, aripa fâlfâindă pe mlaştini se aşează! Îi este dor de nouri, de înălţimi ştiute, în dansul lumii pline, iscoade nevăzute... Tăcerea moare, frasinul învie, când Inorogul, iată, devine Poezie" (p.20).

Theodor Răpan (născut la 4 iulie 1954) are ştiinţa cunoaşterii dominată de spiritul meditativ. Trebuie să apreciem individualitatea acestei „spuneri". Să nu cădem uşor în prejudecăţile ce însoţesc de obicei - ieşirile din tipar - atipicele, ori experienţele mai puţin confortabile, convenţionale într-un cuvânt. Dacă vom ajunge în acest punct-cheie cu înţelegerea, vom afla în poemele ample şi laxe ale lui Theodor Răpan revelaţia emoţiei lăuntrice, vom avea şansa desco­peririi unui teritoriu liric de o remarcabilă fecunditate insolită.

Aşadar, în exclusivitate, se „vede" radiografia morală de adâncime maximă, se - simte - o totală libertate a spiritului, un efort încărcat persuasiv de luciditate. Această viziune reprezintă un efect terminal al motivelor lirico-epice; altfel spus, reprezintă un chip „de a ascunde spre a o descoperi" cum ar spune Gheorghe Grigurcu, doar ca pe o umbră de rază subţire căzută pe lumea din sufletul poetului.

„Mă ridic spre stele, lupta e grea, Inorogul plânge pentru taina sa, voi ceda în fine farmece astrale, voi primi iubirea, voi muri de jale, voi ascunde visul nevisat în somn sau voi smulge cheia, cheia ta de domn? Niciodată nu ştiu ce se-ntâmplă-n foame, toamna are nume, forţa să-mi destrame imnul biruinţei, lacrima tristeţii, cum în codru plânge bucuria vieţii…" (p.44)

Această poezie duce inevitabil la solemnizarea confesiunii folosind combinaţii care stimulează deplin climatul epic.

„De eu sunt Magul, soarele străluce, pe drumul Inorogului s-apuce doar Teleor sfiosul şi-nsetatul, spre inima cuvântului, oftatul, şi niciodată vorba să nu-mi ştie că e pecetluit în poezie!" (p.28)

Într-o atmosferă lirică rilkeiană ori whitmaniană, respiraţia poetică largă, dublată de ispita filozofării, o psihologie şi un cult pentru metafora referenţială împing textul în reflexivitate constituind drumul simbolic printre capcanele onticului.