Aboneaza-te la newsletter
| POEME DE RĂMÂNERE SUB ARME |
|
|
|
|
FULGURAŢII DE VICTOR STEROM
DAN GÎJU
POEME DE RĂMÂNERE SUB ARME – EDITURA RAWEX/COMS, BUCUREŞTI, 2010, 62 p. „Am să mă-mbăt, probabil, cu cucută, voi adormi, apoi, sub chiparoşi/Visând femei vândute la tarabă şi sfinţi adevăraţi cu ochii scoşi/Al căror sânge picură-n barbă, regina mea, pe un pion pierdută…” (p.32).
Dan Gîju scrie cu dezinvoltură poezie şi proză dramatizând realitatea imediată, umanizând-o, concretizând-o, convenţionalizând-o cu exagerările de limbaj frust şi optzecist, împins până-n inima şi-n creierul textualismului. „Cântau ghitare-n turn, ca-n paradis; trei baiadere tinere dansau,/Mi le doream pe toate trei, nu gratis, dar nici pe o avere, cât cereau”. (p.18) Poetul Dan Gîju pare că s-a specializat să facă - exerciţii - de învăţare de poezie, de context, scriind chiar împotriva artei poetice. Cel puţin aşa cred, lecturând volumul-plachetă - poeme de rămânere sub arme - al şaptelea în ordinea conceperii lor. Structural, Dan Gîju este un celebrator al cuvântului transfigurându-1 prozodic - fie meditativ, fie parodic, smulgându-i lumina densă, de o consistenţă mai mult materială decât spirituală, dar, cu prospeţimi cognitive, reflexive şi ontologice. „Din turnul meu săgeţile curg râu şi-n platoşe semeţe-şi opresc zborul;/Pedestre trupe-şi caută scăparea pe creastă-n sus, spre cer, unde izvorul,/Ţâşnind, se-mpreunează cu visarea. Din turnul meu, prevăd un timp pustiu/Căzut în tină, înjunghiat de moarte cu sabia de foc a unui zeu/Ce poartă-n loc de coif un vas cu toarte, de care-atârnă un cercel ateu”. (p.36) Prospeţimea inspiraţiei, unde e aproape neîntâlnită la alţi autori-colegi de generaţie, zbuciumul lăuntric al fiinţei, se simte în aceste inedite - ziceri - şi revelaţii poetice, în spatele cărora se relevă a fi un creator cu totul şi cu totul original. „Ce mă inspiră? mă întreabă fraţii, şi de ce scriu?/Ce vreau şi ce câştig? Sărmani efebi, ei vor... argumentaţii şi nu pricep/Când soarele e-n vârf de cer, măiestru, iar ei fac plajă pe nisipuri fine,/Părându-li-se cel puţin albastru coctailul meu cu litere aldine”. (p.22) Dan Gîju nu „cenzurează" nimic, lasă totul să curgă lax printr-o libertate vraişte, cuvintele parcă evadate din cuştile artificialului alunecă prin text atitudinal, distinct precum gesturile tăiate perfect în marmora unor stări de spirit neconvenţionale. „La nunta mea s-au spart trei felinare/Şi lăutarii n-au mai vrut să cânte/Doar cordul stins al unei vechi ghitare/M-a petrecut spre zorile cărunte.../Acele semne încă mă domină/Şi-n sânul meu se-adăposteşte, încă/Un pui de superstiţie haină/Ce simt cum tinereţea mi-o mănâncă."(p.50). |














