Adrian Melicovici

Noaptea destinelor – un roman al singurătăţii, al iubirii disperate

La lansarea romanului „Noaptea destinelor”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010, editorul Mihai Stan observa cu pertinenţă că Adrian Melicovici este prozatorul de succes care urmăreşte un segment de lectori, ignorând, mai mult sau mai puţin, pretenţiile unei critici riguroase în folosul purei plăceri a lecturii.

Într-adevăr, aşa cum notam la apariţia romanului Ecouri din Sadoma şi Gomora, Editura Independent Film, 2009, Bucureşti, roman de succes, un soi de rara avis, într-o lume a criticii care cultivă exigenţe justificate (cu rezultate paradoxale însă), proza lui Adrian Melicovici captează, fură, dezarmează lectorul capabil să despice firul în patru. Atât în primul roman cât şi în al doilea declanşează o adevărată furie a lecturii. Pentru cei care sunt obişnuiţi cu un gen de proză elaborată, ermetizată, complexă şi complicată cu tot soiul de simboluri, paralele, trimiteri intelectuale la zone de cultură până la limitele mitologiilor şi variilor filozofii existenţiale, proza lui Adrian Melicovici pare prin scriitura superfluă, chiar agresiv superfluă, dar ea, paradoxal e doar o momeală pentru cei naivi.

Adrian Melicovici nu poate fi citit decât într-o singură cheie: pe nerăsuflate, fără prejudecăţi şi fasoane. Cine determină o atare abordare? Desigur mişcarea epică, poezia faptelor, mâna neîndurătoare a destinului, a acelei „nopţi a destinelor”.

Personaje vii, cutremurate de pasiuni mocnite, străfulgerate de revolte interioare. O singurătate copleşitoare prin muzica ei interioară, singurătate devenită în planul scriiturii un concept, aidoma unei fantome care chinuie şi dezlănţuie pasiuni, iubiri virtuale declanşate pe Messenger de o mână care apasă tastatura până la saturaţie pe online. O singurătate a unei încăperi de burlac, aproape insalubră, o componentă a liricului, acea stare care produce tensiune epică, deşi, permanent, din clipă în clipă te aştepţi ca zona dinamicului s-o ia razna, stând parcă să explodeze.

O dragoste virtuală pe Internet. O lume, cea a tinerei generaţii, pe care romancierul o cunoaşte ca nimeni altul. Totul se organizează de la sine, autorul creează o structură coerentă, o arhitectură epică solidă.

Cartea este rotundă şi-şi urmăreşte evoluţia personajelor cu artă. E un roman al iubirii disperate, lipsit de prejudecăţi, deşi pare uneori să fie tras în jos de un moralism care-l urmăreşte pe autor şi pe personajele sale, constant. Drama masculului însingurat, părăsit, trist, care străbate străzile Cetăţii de Scaun descoperind un manuscris misterios, dar fără relevanţă epică, se amplifică cu fiecare clipă a vieţii. El tânjeşte în însingurarea sa după tiranica posesie feminină pentru acea căutare, zică-se a sufletului pereche. Interesant este că reuşeşte, deşi uneori agasant, să filozofeze el autorul cu personajul său pe idei, uneori stupid formulate, de etică, pe idealul de bucurie a vieţii, a depăşirii momentului de criză. Motivul dezabuzării, flancat de un puternic curent al speranţei este prezent în ambele romane.

Nenorocirile, destinul implacabil, sărăcia cruntă, întâmplările nefaste, Oana, o proiecţie de stranie poezie, moare secerată de demenţa tinerilor teribilişti. Liviu – masculul, copilul de bani gata, iubitul ei venit la întâlnire, o sfarmă cu motocicleta de negrul asfalt – o viaţă pentru o viaţă – viaţa unui câine.

Personaje creionate cu o peniţă de maestru, personaje voluntare feminine, pline de poezie dar şi de vulgaritate, prozatorul plăteşte un tribut în expresii nefericite din zona organului…

Apoi lumea copiilor rămaşi orfani, crescuţi cine ştie de cine, în case fără speranţă, în orfelinate, un dram de bucurie pâlpâie în ochii lor nevinovaţi.

E un mod de insinuare în structura epică a unor întâmplări cu tâlc. Cele trei fetiţe adună în jurul lor o sumă de fapte care sporesc interesul spre aflarea unui adevăr. Cartea îşi propune să dezvăluie un mister, fără însă a-l lămuri pe deplin. Regimul paranormal, zona misteriosului, miracolul sunt tot atâtea mijloace de a desluşi ceea ce pare imposibil de desluşit: Visul ca realitate, realitatea ca vis, coincidenţe de natură romantică dau romanului o alură modernă, deşi de undeva nişte adieri sentimentaloide din abatele Prevost ne dă senzaţia alertă a naraţiunii lui Manonlescau. Discursul redundant al jurnalului, dar mai ales insistenţa accesării calculatorului racordat la Internet creează, pe de o parte, sentimentul unor detalii de prisos, dar şi impresia de intensitate a trăirii.

Cartea lui Adrian Melicovici are voluptăţi ascunse, e ca făptura feminină, uneori agresivă, în care eroul doreşte împlinirea prin femeia protectoare. Stilul uneori apăsat jurnalistic, teoretizarea unor idei, stilul aparent banal, prozaic, sunt doar nişte mijloace de seducţie, romancierul este stăpân pe mijloacele scriiturii şi talentul său e, fără doar şi poate, o realitate pe care nimeni n-o poate contesta.

George Toma Veseliu