CONSEMNĂRI - Tudor Cristea

Poezia evenimentelor personale

 

Născut în noiembrie 1952 în Ungureni, Dâmboviţa, Vali Niţu este, într-un fel, o creaţie a perioadei postdecembriste. A urmat liceul la Târgovişte (1967-1971), apoi o şcoală tehnică (1971-1974), specializându-se în Laborator-Siderurgie. Va fi lucrat, până în 1989 şi, poate, şi după aceea, în această specialitate. Dar va urma, din 2000 până în 2004, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din cadrul Universităţii Valahia, specializându-se în Drept, apoi, la aceeaşi universitate, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice (2004-2008), cu specializarea în Jurnalism, iar în 2012 va obţine titlul de Doctor în Ştiinţe Economice, Specialitatea Management. După absolvirea celei de-a doua facultăţi, devine funcţionar public la Primăria Târgovişte.

Nu ştiu să fi avut preocupări literare sau jurnalistice înainte de Revoluţie, dar în 2000 îşi lansează propriul ziar, „Impact dâmboviţean”, iniţial o publicaţie de informare şi publicitate, care, însă, treptat, face tot mai mult loc în paginile sale creaţiei literare, sfârşind prin a deveni revistă lunară de cultură.  Această evoluţie a publicaţiei are o strânsă legătură cu faptul că, în aceeaşi perioadă, Vali Niţu îşi descoperă înclinaţia poetică, debutând editorial cu placheta „Trăgând înapoi o noapte” (care cuprindea poezie şi tablete), urmată în 2009 de volumul de versuri „Polen de gând albastru” (Ed. Bibliotheca, Târgovişte). A mai publicat până astăzi treisprezece volume de versuri, cărora li se adaugă antologia „Rescriu ce mi-a fost scris”, apărută în 2012 la Editura Tipo Moldova din Iaşi, în cadrul colecţiei Opera omnia, seria Poezie contemporană.

Vali Niţu este un poet pentru care, ca pentru Nichita Stănescu, să zicem, poezia e o stare de graţie. Un sentimental care, păstrând proporţiile, încearcă să vorbească şi el o „limbă poezească”. Dar nu una a spargerii tiparelor şi a necuvintelor, ci una a încadrării în tipare şi a cuvintelor. Pentru Vali Niţu poezia este un domeniu al exprimării frumoase. Într-un fel, poetul însuşi seamănă cu poezia sa: ceremonios şi sensibil, îmbrăcat întotdeauna elegant, „la patru ace”, la costum şi cravată, afabil şi prevenitor, sociabil şi retractil. Chiar titlurile volumelor sale indică faptul că pentru el poezia este „ceva frumos”: „Fluier de anotimp”, „Despletitele dimineţi”, „Salvat de un mugur”, „Secunda celestă”, „Cana stropului de vin”, „Culoarea timpului topit”, „Sentiment de noiembrie” etc.

Ar fi greu de spus că Vali Niţu are un program poetic, în afara celui minimal mai sus sugerat. Poezia sa este una a evenimentelor personale. Ca într-un jurnal, ca într-un album şi, nu o dată, ca într-o scrisoare (de obicei de dragoste), el notează ceea ce i se întâmplă sau, cum însuşi spune, ceea ce i-a fost scris. Dar nu reţine în primul rând întâmplarea, cât ecoul ei sufletesc: „mă credeam şmecher şi tare/ ca la vreo douăzeci de ani/ dar m-a chemat tomograful/ să-mi bage minţile-n cap/ şi să las aerul condiţionat/ făcând economie la benzină/ şi la înţepăturile de ac// perfuzia mi-a cam spart vena/ era cât pe ce să plec la apus/ dar s-a mai găsit ceva aţă pe mosor/ în ceea ce priveşte acul/ ţi-am spus...”  Poeticeşte vorbind, această referire la evenimentul care induce un ce prozaizant este benefică la un autor înclinat uneori în exces către exprimarea poetizantă, aluzivă sau alegorizantă, deşi nu lipsită de graţie: “toamnă…/ am întârziat să mă grăbesc/ iar peniţa repede trecătoare/ şi-a lăsat cerneala/ într-o amprentă/ pe identitatea anotimpurilor// nu mă compara cu vântul/ când agaţă la rever/ siguranţa timpului rămas/ şi cerceii roşii/ din cireşe/ în şoaptele de la ureche// întinde mâna şi prinde-te-n dans/ cu frunza alămită/ orchestra stă să cânte/ poeme şi balade/ ce au căzut uşor/ în foile de carte/ rămase ca şi tine/ un dans al toamnei// cu vântul ce merge mai departe.”. Şi totuşi, impulsurile satirice, ironia, reacţiile faţă de ceea ce-l înconjoară, micile vituperări în limbaj ceva mai desolemnizat, punctat de miticisme sau expresii argotice, nu lipsesc: “căldură mare mon cher/ la tarabele din piaţa centrală/ doar o gâscă ţine ritmul/ cu maneaua să moară tata/ a doua oară/ la umbra nepăsării trec gradaţii/ iar coana mare/ de la taraba cu pepeni puşi pe piept/ dă să le zică ceva/ dar apare unul cu rang/ la gât cu lanţul gros de câine/ şi tace/ se aude un lătrat de javră/ după un geam întredeschis/ dintr-o limuzină albă/ o mână păroasă cu ceas aurit/ şi ochelari cu rame sclipind/ aruncă fluent coji de seminţe/ printre dinţii de viplă/ se duce şi ziua sub tarabă/ să vadă unde s-a pierdut/ o lume demnă dintr-un alt timp/ cu ceas de buzunar/ şi monoclul şic.” Dincolo de asemenea benefice duşuri de real şi oralitate, Vali Niţu fixează liric variate întâmplări sufleteşti, unele aducătoare de bucurie, cum ar fi naşterea unei nepoţele, altele de melancolie, cum ar fi adăugarea încă unui an în zestrea vieţii, sau de înfiorare, cum ar fi boala şi primejdia morţii, cărora poetul le îmblânzeşte, liric, ameninţarea, socotind, de altfel, că acesta şi este rostul poeziei. Şi, sigur, trăind într-un spaţiu încărcat de cultură şi de vestigii, el nu se putea să nu le evoce şi, totodată, să se proiecteze pe sine în atmosfera lor, încercând să-şi definească rostul: “în parcul de la Chindie/ călcam pe vreme/ cu frica să nu se răzbune prea crunt/ iarba înghesuită sub talpa toamnei// dădeam cu presupusul privirii/ despre ultima sinucidere/ în care a fost implicat un ecologist/ în costum verde de camuflaj/ sub turn// pe lacul de la Chindie/ buzele secate îşi astâmpărau setea/ de iubire târzie// mi-am mutat pasul lângă pas/ şi am mângâiat o amintire/ căzută la pământul plâns/ din Turnul Chindiei// ce pot să fac decât să scriu/ alunecând prin timp/ o piatră.” Spre a reveni la preocupări mai terestre, cotidiene, ca munca în singurătate în redacţia “Impactului”: seară/ o alta desigur/ singură ca şi mine/ a plecat şi tehnoredactorul la revista bravo/ lui îi e bine şi mi-a mulţumit/ pentru tot ce-a învăţat/ parcă nu mai sunt singur/ recunoştinţa lui a deschis calculatorul/ şi scriu.// poate nu o să citească nimeni acest gând/ curând se face din nou seară […]// tună/ începe să plouă că poate nu-mi ajungeau/ fulgerele cu bip şi vântul ce parcă mă bate/ pe umăr arunc un rucsac /sting lumina din redacţie/ am scris ultimul impact.”

 

Mai presus de toate evenimentele personale pe care le notează în jurnalul său liric se află, însă, iubirea, pe care Vali Niţu o vede ca pe un soi de prelungire a poeziei sau ca pe o altă faţă a ei. Succesiunea volumelor înfăţişează avatarurile dragostei sau, mai bine, lanţul de amăgiri şi dezamăgiri pe care ea i  le provoacă poetului. Angajat sufleteşte mai puternic decât în alte împrejurări, el acordă, însă, în numeroasele sale poezii erotice, mai multă împortanţă lui ce decât lui cum, astfel că tocmai în această sferă tematică aflăm cele mai mari inegalităţi, iar dintr-o selecţie serioasă ar trebui, probabil, eliminate multe piese. În orice caz, Vali Niţu vede lucrurile astfel: “poezia unei iubiri/ se scrie în papuci de pluş/ nu în bocanci/ sau în genunchi/ pe toate cojile/ de nucă”. Tocmai în acest fel este scrisă poezia din cel mai recent volum al său, “Numele tău – floare de iris”*, beneficiind de un scurt  cuvânt-înainte de Daniel Cristea-Enache. În cele peste 130 de poezii, Vali Niţu elogiază starea de graţie a iubirii ultime, ca şi frumseţea femeii, cam în felul în care-o făcea Alecu Văcărescu (“Oglinda de ţi-ar arăta/ întreaga frumuseţe-a ta,/ Atunci şi tu, ca mine,/ Te-ai închina la tine”), dar fără zâmbetul subtil din colţul gurii acestuia: “Legământ prin al vieţii pas/ Inel pe degetul imaginat/ Vis de argint/ Iubire/ Aşteptări în anotimp de lliliac// Mâna atinge coapsele albe/ Aşa cum numai ai visat/ Târziul se opreşte/ Elegant/ Irisul iubeşte culorile ce tac”. Fireşte, ca la unii dintre înaintaşii săi, şi textul de mai sus al lui Vali Niţu are un acrostih care indică prenumele şi numele adoratei. Ea este “în alfabetul dragostei/ unica literă”, “culoarea şi lumina”, “femeia ultimă”, “o singură culoare”, “unica splendoare”, “unica femeie”, “singura dintre cei puţini”, “însăşi viaţa”, “însăşi femeia”, “ esenţa vieţii”, “minunea...din setea unui timp”, pentru care poetul “pictează gânduri” şi scrie “cuvintele sufletului”, trăind “în cercul nesfârşit al iubirii”, este “femeia din vis/, suflet pereche/ împlinit”. Astfel, cele 130 de texte sunt tot atâtea elogii neprefăcute, în care femeia este o Madonă. Căreia poetul i se devotează cu o senzualitate ceremonioasă, caracteristică acelui “alt timp/ cu ceas de buzunar/ şi monoclu şic” la care visează nostalgic. Aş zice, totuşi, că, pentru efectul liric, ea ar trebui să devină, măcar din când în când, atât o contemporană cât şi o Veneră. În felul în care înţelege Vali Niţu lucrurile, această metamorfoză nu va veni (dacă va fi să vină) dinspre poezie, ci dinspre viaţă.

_____________________________________________

 

* Vali Niţu, Numele tău –  floare de iris, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015, 152 pag.

  

Recomanda articolul
  • gplus
  • pinterest

Despre autor

Vali Nitu

Vali Nitu

Doctor in management cu teza REENGINEERING IN MEDIA ROMÂNEASCĂ

CITESTE SI...

Comentarii

Nu sunt comentarii. Adauga tu primul comentariu folosind formularul de mai jos.

Adauga un comentariu