Artă și nebunie

Artistul e nebun.

 

E nebun în faţa autorităţilor care nu-i cunosc Universul, în faţa oamenilor obişnuiţi, cantonaţi într-o existenţă mediocră, uneori e nebun chiar în faţa oglinzii. E comod pentru toţi să-I arunce pe bietul artist în nebunie, ideile sale sunt prin natura lor provocatoare la adresa normalităţii, iar odată ce e etichetat drept nebun, nimeni nu va mai face efortul să-I înţeleagă şi să-I scoată de acolo.

Uneori şi pentru artist este mai simplu să se refugieze în nebunie. E un soi de capitulare în faţa problemelor care-I asaltează, un soi de refuz al adaptabilităţii. Când Utrillo s-a lăsat de droguri şi băutură si a devenit un cetăţean model, arta lui a decăzut în banalitate. Nebunia sfidează „cu mintea" normalitatea. Ea răstoarnă ordinea valorilor umanului, adică ordinea cuminte, înlocuind gândirea raţională cu o imagine în negativ, o răsturnare a căilor spre cunoaştere. Cred că nebunia artistică nu are nimic în comun cu bolile creierului; ea trebuie să fie artificială, asumată. Uneori artiştii au supralicitat extrema lor sensibilitate şi frustrările care îi conduc înspre actul artistic, însă trebuie să existe o delimitare între o serie de energii emoționale utilizate în mod conștient, fie și prin mijloace necconvenționale, și o explozie necontrolată, incompatibilă cu ideea de teorie, de ars poetica.  Voi vorbi așadar despre nebunia diagnosticată care ajunge să se manifeste în mod vizibil prin forme plastice, așa cum ne este ea prezentată în cartea excelent ilustrată a doctorului Constantin Enăchescu [ed. Noi – media print 2006].

Întrebarea pe care ne-o punem este în ce măsură aceste producţii vizuale frumoase, stranii, naive sau pur şi simplu tulburătoare prin lumina tenebroasă descrisă pot fi numite obiecte de artă? Este o problemă practic insurmontabilă a esteticii, aceea a plasării accentului: dacă arta se află în ochii privitorului, aşa cum a postulat Eco, atunci da, este foarte posibil ca aceste lucrări să intre în acea categorie de obiecte.  Poate chiar şi paradigma structuralistă, centrată pe mesaj, le poate credita. Rămâne însă perspectiva critică înclinată asupra intenţiei autorului, iar aici lucrurile intră într-o zonă de indeterminare extrem de complexă în cazul acestor lucrări.  Iar eu cred că artistul, universul său interior, firea sa, toate acestea nu pot fi separate de actul artistic produs.

Fără luptă și suferință, fără să-și taie urechea din iubire, artistul pare să se stingă. Desigur că s-a inventat prin Picasso şi Dali „artistul burghez", vip-ul, artistul milionar dar și acolo schizofrenia  sau paranoia pândeaau în întuneric... neliniștind lucrurile. Viața neobișnuită, extravagantă a început să se inspire din artă și a apărut o nouă formă de trăire înaltă, puternică, extremă prin artiștii comportamentului.  Ce este dincolo de vizibil? Ce se ascunde în adâncurile nevăzute ale sufletului?

Ce este Nebunia? O explozie înfricoșătoare a iraționalului. Medicii încearcă să-l înțeleagă chiar dacă oamenii normali îl refuză. Nebunia uimește dar nu încetează să stârnească curiozitatea.

Constantin Enăchescu constată că arta picturală este cea care vizualizează nebunia. Aș putea  completa, remarcând că acest lucru poate fi întâlnit la fel de frecvent și în celelalte arte. Probabil cel mai cunoscut exemplu este regizorul și teoreticianul Antonin Artaud, persoană cu un destin tragic, întrucât nebunia sa nu ar fi fost câtuși de puțin la fel de gravă în zilele noastre , ar fi tratabilă și relativ lesne de ținut sub control. La noi, avem exemplul regizorului Aureliu Manea. Boala lor i-a dus într-o lume a spaimei sau a cruzimii, ceea ce a produs imagini teatrale emoţionante, tulburătoare.

Revenind la pictură constatăm că aceasta nu este numai o formă de  de expresie, este și un act terapeutic. Bolnavul „se descarcă" proiectând în exterior trăirile lui delirante şi halucinatorii, temele obsesionale.  Se pare că pictura bolnavilor psihici, prin varietatea şi specificul ei, e mult mai încărcată şi mai variată în raport cu arta cultă.

Am putea vorbi aşadar despre stiluri determinate de boli psihice, nu dictate de epoci şi de curente, ci mai ales de patologia dezvoltată.  Asistăm la stilul schizofrenic, nevrotic, depresiv sau alcoolic. Aceste manifestări se supun însă unei analize estetice, a formei şi a conţinutului, aspecte care se manifestă într-o lume ireală chiar dacă işi propun să reprezinte naturi moarte sau portrete.  Abstracţionismul poate fi dictat de delir, coerenţa decade în haotic, se disipează, linia devine inconsistentă, se diluează, lucrările dovedesc un soi de entropie fundamentală, sunt imagini ale disoluției, adevărate paradoxuri vizuale.

Scriem aceste gânduri cu trimitere la cartea-album ARTĂ şi NEBUNIE. Bogăţia imaginilor bine categorisite pe stiluri-boli în evoluţie ne înfricosează. Artistului îi place să se joace cu nebunia, dar din când în când, în faţa realităţii medicale, trebuie să renunţe la acest joc periculos... Fără să ne pierdem compasiunea pentru oameni, trebuie să înţelegem în cercetările noastre că arta autentică este arta care se naşte din talent şi din cultură cultură, nu din scurtcircuitele minții. Artistul controlat de boală este doar un bolnav... el încetează să-şi mai controleze opera... iar opera în loc să se desăvârşească, se prăbuşeşte în aleatoriu şi iraţional, ca un strigăt mut, ca o suferință în corul nenumăratelor suferinţe care bântuie umanitatea.

Mc. Ranin

Recomanda articolul
  • gplus
  • pinterest

Despre autor

Vali Nitu

Vali Nitu

Doctor in management cu teza REENGINEERING IN MEDIA ROMÂNEASCĂ

CITESTE SI...

Comentarii

Nu sunt comentarii. Adauga tu primul comentariu folosind formularul de mai jos.

Adauga un comentariu